cititori

 de Maria Cernat

  

V-o spun de la bun început. Mi-a plăcut la nebunie Sieranevada. Am râs cu lacrimi şi încă zâmbesc când îmi aduc aminte scene din film. Excepţional. Decoruri, dialoguri, jocul actorilor. Am citit  multe cronici. Foarte interesante. Doar cea semnată de Laura Sandu se apropie parţial de punctul meu de vedere. Eu cred că, orice s-ar spune, Sieranevada este o poveste despre adulter. Despre roluri de gen ultrarigide şi perpetuarea relaţiilor de cuplu inegale, disfuncţionale şi abuzive. Sub aparenţa familiei româneşti ”normale” pe care Cristi Puiu o surprinde cu o fineţe şi o intuiţie de excepţie apar crăpăturile. La început ”cazul” Nuşa - întruchiparea fidelităţii, a respectării tradiţiilor. Nuşa exhibă un devotament faţă de soţul decedat care nu te-ar  conduce în veci la ideea că Emil, decedatul, a fost un medic  fără prea multe scrupule care ”poate că le-a futut pe toate asistentele din spital, dar a futut mult”. Tămâia, lumânările şi sarmalele atent pregătite pentru parastas contrastează puternic cu imaginea de playboy a răposatului. Iar povestea adulterului se repetă în toate relaţiile de cuplu. Or, dacă este ceva controversat în această perspectivă acest lucru este, din păcate, tocmai normalizarea şi aproape impunerea acestor relaţii opresive care condamnă femeile la abrutizare prin munci casnice mărunte la statutul de perpetuă înşelată care trebuie să-şi accepte soarta. Aici găsesc eu elementul ”propagandistic” din filmul lui Puiu, ”normalizarea” ideologiei.

 Tanti Feli. Victimă a violenţei domestice şi a abuzurilor verbale de toate tipurile tanti Feli, Ofelia, se refugiază la cumnata ei, Nuşa, de la care caută, ca de altfel de la toată familia, un soi de dreptate. Suferă ca un câine bătut că soţul o înşeală pe toate gardurile şi caută să se răzbune într-un mod ridicol şi neputincios. Ea caută să-l facă de râs pe Tony, acest don Huan în pragul pensiei care încă nu şi-a spus ultimul cuvând în materie de combinat cu vecina de bloc şi bătut soţul vecinei. Ea caută aprobare din partea familiei, o instanţă morală a cărei şubrezenie îşi atinge maximul în chiar replica Nuşei: ”Să ştii că şi Tony are dreptate!”. Tocmai femeile sunt incapabile de solidaritate autentică. Şi cum ar putea fi altfel: tanti Feli i-a servit drept paravan ani de zile lui Emil, răposatul adulterin, în escapadele lui amoroase, dat fiind că lucra şi ea la spital. Un lung şir de trădări care fac imposibilă orice urmă de solidaritate feminină. Ei, dar cu totul stau lucrurile în tabăra cealaltă. Complicitatea cu bătăuşul infidel Tony apare în momentul în care, după criza de nervi a Ofeliei în care îl acuză de faţă cu toată familia că a înşelat-o, bărbaţii îi pun o mână prietenească pe umăr şi se oferă să-i dea să bea o tărie. E chiar un semn de respect taxat repede de o altă potenţială victimă a adulterului ”medical”, Sandra. Căsătorită cu unul dintre fii lui Emil, medic la rândul său, Sandra pare să fie şi ea un soi de casnică înşelată care, deşi pare combativă, acceptă, nu fără obidă, situaţia. Fiindcă dacă e ca abuzul să fie complet el trebuie să se facă în doi paşi: în primul rând femeile sunt condamnate să îşi asume toată această muncă care ţine de pregătitul mesei pentru ca apoi, în pasul doi, pe un ton de înţelept Tony, armăsarul pensionabil, să afirme: ”păi ele atâta ştiu: pune-te masă, ridică-te masă”.

Ai zice că dacă dăm de bani şi intrăm într-o familie mai tânără lucrurile se schimbă. E adevărat, se schimbă, dar într-un sens teribil de prost. Nevasta lui Lary – întruchipare a snobismului şi a superficialităţii, mare amatoare de cumpărături şi mâncat din barcă prin insule exotice –se confruntă la rândul ei cu adulterul. Tot ”medical”: Lary fusese medic şi acum vindea aparatură medicală, dar asta nu-l împiedică să-i sugereze soţiei c-a preluat şi el modelul patern al adulterului. Poate priveşti cu speranţă la soţia sofisticată în haine de firmă care visează excursii în insule exotice. Aiurea! Poziţia nevestei ”moderne” e încă şi mai proastă. Ea anunţă că se duce la cumpărături şi-i cere cardul lui Lary. El, îl scoate şi apoi se face ba că i-l dă, ba că nu i-l dă, subliniind raportul de forţă din familie. Cred că e şi motivul pentru care în această situaţie familială lucrurile sunt atât de dramatic tranşate, dependenţa financiară a femeii faţă de bărbat este atât de puternică încât, confruntată cu spectrul adulterului, nici nu mai urlă, ca tanti Feli, ci îi spune sec că trebuie să-i dea câteva zile să se gândească...

Un lucru însă e cert: poate că tradiţia sfinţitului costumului de haine – de un ridicol atât de magistral surprins că te face să leşini de râs – tradiţia sarmalelor, a colivei, a parastasului însuşi nu se vor repeta la generaţiile viitoare. Constanta rămâne: relaţiile de cuplu abuzive, ipocrizia şi adulterul, condamnarea femeilor la munci casnice şi dispreţuirea lor pentru asta. Un peisaj deprimant pe care nu ştim dacă regizorul l-a pictat conştient sau nu. Dar poate tocmai solidaritatea tacită şi poate inconştientă dintre regizor şi personajele sale masculine au darul de-a arăta şi mai clar grotescul sfintei tradiţii româneşti a adulterului şi a acceptării sale ca pe un dat ”natural” ce ţine de ”construcţia biologică” a bărbatului.