cititori

 

[Există o întreagă literatură internaţionalistă în limba română dată uitării. Azi, redăm un scurt  fragment din reportajul scenaristului Titus Popovici despre Cuba. Să reamintim contextul: 1961, cursul socialist al Revoluţiei nu era încă decis, iar grupurile de revoluţionari îşi disputau încă întâietatea. Aici, procesul lui Julio Antonio Yebra Suares, luptător naţionalist contra dictaturii Batista, devenit ulterior adversar al castriştilor. Julio Yebra fusese, ca şi Fidel Castro, membru în  Juventud Ortodoxa, gruparea de tineret al  Partido del Pueblo Cubano (los Ortodoxos), partid prerevoluţionar având ca teme : «Vergüenza contra dinero» y «Prometemos no robar»- anticorupţie cum s-ar spune azi ]

 

de Titus Popovici

 

-Procesul grupului Yebra –spune căpitanul preşedinte cu vocea de bas.

          Se ridică un tânăr înalt, foarte frumos, cu ochelari şi trăsături de intelectual. Înghite mereu pastile tranchilizante şi-şi roade unghiile până la sânge; mă ridic, mă apropii şi-i văd ochii mari, negri ascuţiţi, tăioşi. Are 28 de ani, a studiat medicina în Spania, a fost recrutat de FBI şi de los gusanos în exil; a organizat un grup special cu misiunea de a-l asasina pe Fidel Castro; la locuinţa lui s-au găsit cantităţi impresionante de arme. Bombe speciale, teleghidate, pe care voiau să le pună la tribuna oficială; puşti cu amortizor. Doctorul Yebra recunoaşte totul, cu un fel de exaltare: voia să-l împuşte pe Fidel în timpul unei manifestaţii, când zgomotul mulţimii ar fi acoperit plesnitura înfundată a armei de mare calibru. Se mişcă tot timpul de pe un picior pe altul, își rupe unghiile până la rădăcină, alteori duce mâinile la spate şi-şi crispează degetele. Încearcă vechea şi răsuflata diversiune: anticomunismul şi antisovietismul. El declară că e revoluţionar, e de acord cu toate măsurile luate de revoluţie, ba mai mult, i se pare că revoluţia merge prea încet, dar… e împotriva ruşilor şi comuniştilor. (…)

(„A fost prins în largul mării, în timp ce făcea semnale luminoase unui elicopter. Credea că e american, era însă al poliţiei noastre revoluţionare” – îmi şopteşte el sargento cu părul vâlvoi.)

(…)

Se dă cuvântul apărării şi deodată, în atmosfera aceasta, întinsă ca o coardă de oţel, apare comedia. Un domn rotofei, cu vastă lavalieră şi părul artistic pieptănat peste chelie, scoate un urlet:

- Bravi soldaţi ai armatei revoluţionare! Domnilor şi doamnelor! Se întoarce spre geamul deschis şi clamează: Popor cuban! Kant ne învaţă că omenirea se împarte în două categorii: los degenerados superiores y los degenerados inferiores!

-Nu vă supăraţi, eu din ce categorie fac parte? întreabă încet căpitanul-preşedinte.

- Su Señoria hace excepción – spune, fără să se tulbure avocatul; şi urmează pe un ton înalt, demonstrând printr-un “silogism elementar, pe înţelesul poporului, că clientul său nu este în deplinătatea facultăţilor mintale, deci nu poate fi condamnat. „Noi toţi îl iubim atât de mult pe scumpul şi adoratul nostru Fidel, încât ideea de a-i lua viaţa sa nepreţuită nu poate naşte decât în capul unui nebun. Quod erat demonstrandum!”

Şi se aşează, cu conştiinţa datoriei împlinite. Nimeni nu râde; câţiva zâmbesc doar, dar zâmbetul acesta se şterge, deoarece din sală se ridică o femeie în vârstă, îmbrăcată în doliu, cu faţa udă de lacrimi. Vine în faţa tribunalului, îngenunchează şi repetă monoton, cu mâinile împreunate a rugăciune:

- E copilul meu, nu-mi omorâţi copilul, fie-vă milă de copilul meu, e copilul meu…

E o tăcere glacială; observ lacrimi în ochii multora. Numai spionul strigă: „Daţi-o afară! Terminaţi!”

Se aude fiecare respiraţie.

- Las madres pagan siempre – îmi şopteşte el sargento şi văd că şi el are ochii umezi.

(…)

 

Titus Popovici, Cuba. Teritoriu liber al Americii, Editura Tineretului, 1962.