cititori

de Maria Cernat

În urmă cu ceva timp semnalam un lucru cât se poate de curios în legătură cu modul în care noi, intelectualii, ne raportăm la problemele grupurilor defavorizate. Constatam cu acel prilej că noi, cadrele didactice universitare, depunem aplicații pentru proiecte de cercetare vizând victimele discriminării, fie că e vobra de rromi, femei, săraci și, mai nou, refugiați. Și pe urmă îi cercetăm bine. Și vedem și care sunt stereotipurile media privind aceste grupuri și vedem și ce cred majoritarii despre ei. Și cercetarea merge și banii curg. Pe urmă, tot noi, ne întâlnim în diverse stațiuni de munte unde discutăm despre rezultatele cercetărilor noaste. Și publicăm și articole BDI sau ISI și cărți. Avansăm în carieră. În general, nouă ne merge bine! Firește, veți spune, primul pas pentru a construi politici eficiente pentru îmbunătățirea situației acestor grupuri este cercetarea. Da, adevărat, dar eu stau și mă întreb dacă nu cumva cercetarea s-a transformat, dintr-un mijloc pentru a îmbunătăți soarta semenilor mai puțin favorizați, într-un scop în sine! Stau și mă întreb adesea dacă nu cumva a da direct fondurile de cercetare, destul de consistente altminteri, familiilor nevoiașe nu le-ar schimba, fie și pentru o perioadă scurtă, viața în bine. Dar, măcar în cercetările noastre apar, fie și în cifre seci, marginalii.

Cu totul și cu totul altfel stau lucrurile când vine vorba de o altă gașcă de intelectuali care se apropie de grupurile vulnerabile. Artiștii, căci despre ei este vorba în spectacolul Gianinei Cărbunariu. Ei, în cazul lor, lucrurile stau  parcă și mai grotesc. Te-ai aștepta, nu-i așa, la empatie, sensibilitate, dorință sinceră de-a schimba soarta nefericiților pe care alegi să-i transformi în subiect de documentar. Că doar stai cu ei – teoretic – zile în șir, îi intervievezi, îi observi, faci tot posibilul să aduci poveștile lor în prim plan. Teoretic. Dar practic? Păi practic se întâmplă ceea ce ne arată cu mult curaj Gianina Cărbunariu în ultimul ei spectacol.  O colecție de infatuați plesnind de propria importanță artistică ne spun într-un limbaj de lemn cum stă treaba cu minunatul film pe care ei prin minunatele talente cu care au fost înzestrați de natură, l-au făcut. Ei au ”viziune”, ”energie”, ”talent”, capacitatea de a creea ”mișcarea” atât de importantă pentru... ei bine, pentru cine anume? Pentru public, firește. El, sau mai precis emoțiile lui, sunt stăpânele nostre și trebuie să fie ”captivate”, ”stimulate”. Pentru că, nu-i așa, până la urmă asta e tot ce poate face arta. Arta, această activitate al cărei scop nu poate fi niciodată subordonat unui alt ideal. Ea trebuie să își fie sieși suficientă! Cât de des ne-am îmbătat, nu-i așa, cu acest refren al artei pentru artă?

De la extrema în care arta nu poate exista decât ca mijloc de a proslăvi  și/ sau ilustra forma (la Platon), pe Dumnezeu (în creștinism), avântul proletar (în comunism) ajungem la extrema în care arta trebuie judecată exclusiv după propriile criterii care nu pot fi decât de natură estetică! Izolați într-un turn de fildeș, artiștii scapă oricărei forme de responsabilizare socială! Arta nu e un vehicul de progres social. Orice încercare de a o privi astfel o transformă în pură propagandă, lucru care va scădea inevitabil valoarea estetică a operei în cauză. Da, numai că această perspectivă pierde din vedere, așa cum putem vedea, într-o manieră mult mai sugestivă decât aici, în spectacolul Gianinei Cărbunariu, câteva elemente esențiale:

-         Toate discursurile sunt, inevitabil, politice. Chiar a pretinde că nu faci politică e un mod, până la urmă, tot de a face politică

-         Nu există discurs – indiferent de calitatea lui estetică – care să scape de presupoziții ideologice. A pretinde că te afli într-un punct neutru ideologic e pură naivitate, în cel mai bun caz.

-         Încercarea de a izola arta într-un turn de fildeș ”estetic” este la fel de violentă ca și subjugarea ei explicită unui scop precis – stimularea avântului proletar și a conștiinței de clasă.

Așadar, ideea că poți scăpa de ”politică” este una dintre cele mai violente forme de a transforma arta într-o afacere profitabilă pentru câțiva privilegiați cu acces la fonduri și alte tipuri  de resurse de producție artistică. Aproape tot spectacolul Gianinei Cărbunariu constă într-o serie de interviuri cu marii artiști de geniu care ne spun cum au ajuns ei să ia premii pe la diverse festivaluri cu filme documentare despre grupurile vulnerabile. Spectacolul este foarte îndrăzneț pentru că aruncă o privire foarte critică asupra modului în care cei din breasla Gianinei Cărbunariu – artiștii – se raportează la aceste grupuri. Inutil să spunem că perspectiva lor este una de un cinism și o infatuare care poate explica, cel puțin parțial, observația lui Vasile Ernu privind marginalii. Ei privesc cu mare suspiciune orice majoritar care se apropie de ei, pentru că, de regulă, el, majoritarul bine hrănit, e cel care vrea ceva de la ei și interacțiunile de acest gen nu se termină niciodată bine pentru marginali.

Sunt multe lucruri atacate în spectacol cu mult curaj. Dintre ele cred că foarte importantă e relația dintre artiști și grupul vulnerabil. La un moment dat o tabără a unui grup marginal e incendiată de un grup de neo-naziști. Contribuie sau nu echipa de filmare aflată acolo la stingerea focului? Depinde. Dacă arta e pentru artă – mai exact e o afacere care trebuie să producă bani din emoționarea publicului, nu prea. Ideea că publicul nu trebuie agresat prea tare căci, nu-i așa, știm cu toții că viața e grea. Dar nu trebuie să-l lovim prea tare pe spectatorul-rege pentru că trebuie să ne scoatem banii investiți. Și, dacă nu-i place ce vede și-l pune prea rău pe gânduri, riscăm să nu ne recuperăm banii, or, asta e tot ce contează, hai să fim cinstiți!O încercare de depășire a acestei perspective foarte cinice și dezumanizante este brusc taxată ca ”totalitarism de stânga”. Adică o artă implicată la modul asumat în politică și în generarea unui progres social este o artă împotriva căreia trebuie să luptăm exact ca și pe timpul comunismului. Și ce e curios este că cei care adoptă o asemenea poziție se consideră ”marginali” însă beneficiază de resursele și sprijinul celor mai mari companii de producție europene. Halal marginalitate când ești în centru! Dar e interesant că foarte mulți adepți ai ideii de ”artă pentru artă” se percep ca fiind marginalizați. Ei pur și simplu nu realizează că alternativa la artă ca vehicol al progresului social e arta ca afacere veroasă de cele mai multe ori, ca simplu bussiness cu emoții în care marginalii sunt un mijloc de a face bani. Victimizați tocmai de cei care ar trebui să le susțină public cauza, marginalii devin o masă de manevră pentru artiștii al căror scop este să-și clameze ”talentul”, ”energia”, ”viziunea”, nicidecum să se aplece real asupra problemelor sfâșietoare cu care semenii lor vulnerabili se confruntă. Și banii curg, și premiile se decernează, și afacerea merge și, în general, artiștilor le merge bine!

 

          Dar nici un text, oricât de sugestiv, nu ar putea reda la fel de puternic aceste idei curajoase. De aceea, recomand cu căldură spectacolul Artists Talk în regia Gianinei Cărbunariu. Echipa artistică: Dorothee Curio, Video: Mihai Păcurar, Muzică: Bobo Burlacianu, Distribuția: Ruxandra Maniu, Ilinca Manolache, Alexandru Potocean, Gabriel Răuță, Bogdan Zambir, spectacol în copropducția Arcub și Piese Refractare. Foto: Adi Bulboacă.