Print
Category: Altele

de Sonia Cristina STAN

 

Recenzie : Rifai, Mazen (coord.) - 2015, trad. Rima Mahmoud Tayara, Yasmine Jabase –  La revedere, patrie!, Ars Longa, Iaşi

 Copilul Ahmad vorbeşte la telefon cu mătuşa Coca din România. Aceasta, după 20 de ani trăiţi în Siria, îşi lasă în urmă casa, grădina, maşina, prietenii şi reuşeşte să se întoarcă în ţara natală, imediat după izbucnirea conflictului. Cu inima strânsă, Coca sună în fiecare dimineaţă în Siria să-şi audă cumnata şi pe nepotul ei Ahmad, dar e numai un fel de a spune… De fapt, se asigură că aceştia trăiesc şi azi, ca au mai învins o zi moartea. “Voi, în România, aveţi pâine?” o întreabă copilul. “Eu de cinci zile nu am mai mâncat pâine. Nu avem deloc şi îmi este dor să mănânc, fie şi o bucăţică mică”. Tatăl lui Ahmad a ieşit din casă în cartierul asediat de militari după pâine şi medicamente pentru copii, dar nu s-a mai întors. L-au găsit cu un glonte în cap după câteva zile. Avea în mâini pâinea promisă familiei, care băltea acum în propriul său sânge.

Aceasta e una dintre poveştile adunate de către Mazen Rifai, fost ziarist în Siria, astăzi rezident în România, într-un volum care se intitulează “La revedere, patrie! ”, apărută în 2015 la Editura Ars Longa. Sunt 17 astfel de relatări ale unor sirieni, care au reuşit să scape din iadul instaurat în propria lor ţară şi care s-au refugiat în diverse ţări din Europa sau care au rămas şi i-au povestit dlui Rifai experienţele, aşa cum s-a putut.

Apariţia cărţii lui Mazen Rifai coincide cu unul dintre cele mai grele momente ale Europei pe care conflictul sirian o obligă să-şi regândească propriile resorturi intime de fiinţare. Războiul din Siria nu mai e de mult doar războiul din Siria. Valul de refugiaţi care au migrat spre Europa au obligat statele membre ale Uniunii Europene să reflecteze asupra “solidarităţii”,  “uniunii” şi a altor valori înalt umaniste pe care s-au obligat să le respecte şi pe care cu atâta convingere le-au introdus în Tratatul de la Maastricht. Forţate să reacţioneze şi să pună în acţiune aceste principii, ţările europene s-au dovedit mai degrabă refractare, înspăimântate, și s-au întors spre apărarea propriilor graniţe, spre propria individualitate şi teritorialitate.

Poveştile lui Mazen Rifai sunt străbătute de teroare şi de moarte. „Aceste poveşti nu sunt scrise de scriitori obsedaţi de vocabular şi propoziţii, ci de scriitori obsedaţi de moarte”, spune acesta în Introducere. „O «povestire a vieţii» nu provine de la un scriitor cunoscut în vederea unei publicări comerciale sau pentru apărarea unei cauze”, spun dicţionarele de metode şi tehnici de cercetare, dar ar trebui să permită, prin sinteză şi decupare, înţelegerea unei probleme sociale. (Mucchielli, Alex (coord.) - 2002, Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale, p. 289-296). Chiar dacă nu are deloc vreo pretenție științifică, carte domnului Rifai ar putea ajuta la înţelegerea dimensiunii umane a unui conflict.

Sunt poveşti reale relatate de oameni obişnuiţi, scoşi din ritmul vieţii lor cotidiene şi obligaţi de absenţa oricărui control asupra celor mai banale lucruri – precum un drum până la farmacie, sau privitul la televizor în propia casă – să-şi părăsească patria. Pentru că nu se ştie când va cădea bomba. Şi nu se ştie dacă se vor mai întoarce de la brutărie (precum tatăl lui Ahmad), cum nu se ştie dacă copiii lor se vor mai întoarce de la şcoală sau dacă somnul nu le va fi curmat de o explozie. Povestitorii au nume islamice comune: Mohamad, Zaid, Um Abdo, Feras, Maryam, Ahmad, Thabet, Hassan. Sunt medici, avocaţi, profesori, doctori în economie, dar şi oameni simpli, copii, şcolari ale căror poveşti „te îmbătrânesc”, spune Mazen (p. 85), sau femei care au fost violate sau trăiesc cu frica în sân să nu cadă victimele unei asemenea atrocităţi, care nu are nicio legătură cu războiul. „Toate poveştile au început atunci când cetăţeanul arab s-a trezit din somnul său adânc, atunci când a început să simtă că destinul ţării lui îl hotărăşte un ticălos (...) Atunci şi-a găsit refugiu şi speranţă pe mare, chiar dacă bărcile erau pline de moarte” (p. 15).

Poveştile, inegale ca întindere, sunt asemănătoare ca intensitate a emoţiei: zguduitoare, puternice, implacabile ca moartea. Uneori sunt povestiri mai întinse (8-10 pagini), alteori doar flash-uri de o jumătate de pagină, atât cât durează lumina ce irumpe la explozia unei bombe. Toate au ceva în comun, sunt extraordinar de vizuale, cinematografice aproape. Vezi lumina trasoarelor în noapte, ţi se transmite groaza familiilor care aud bomba şuierând în aer şi nu mai respiră, se roagă la Dumnezeu în cele trei secunde cât migrează aceasta căutându-şi ţinta să nu cadă peste casa lor, ai sufletul în gât când un membru al vreunei familii pleacă după pâine sau medicamente şi te rogi să se întoarcă. Majoritatea însă nu o mai fac. Poveştile sunt în mare parte despre un drum fără în   toarcere: spre exil sau spre moarte şi sunt, la citire, aproape insuportabile. E greu ca mintea cuprindă şi să asimileze atâta durere. Femei care vor să moară pentru că au trăit drama de a fi violate, sirieni care au emigrat, iar seara la televizor, în ţara de adopţie, îşi văd casa bombardată, un morman de dărâmături, alte femei care au rămas singure pentru că din toată familia, ei, femeii, „nu i-au mai rămas decât nişte fire de păr pe haină, de la fiica ei, când a îmbăţişat-o de rămas bun” (p.55).

Zaid a decis să emigreze. „Eu te rog să pleci”, îi spune mama suspinând. Urmează pregătirile făcute pe fugă, frica, trecerea clandestină a graniţei din toate variantele luate în calcul: într-un butoi dirijat de frânghii de pe ambele maluri ale unui râu din Turcia, frânghii care s-ar putea rupe în orice moment. Sau prin apelul la călăuze, sau ascuns într-un tir, sau cu documente false, caz în care  „doar spaima lui ştia că este vorba de o altă persoană decât cea din paşaport” (p.25). Toate costisitoare şi riscante. A plecat întâi în Egipt unde el, specialist în limba engleză, s-a angajat chelner ca să-şi poată pregăti drumul spre Europa. Apoi, înghesuit într-un camion plin cu oi, a luat drumul Italiei, ajungând ulterior într-o barcă ticsită cu emigranţi, semeni de-ai lui din Alep (300 de persoane într-o mică navă de pescuit). Zaid e om educat, s-a informat, a studiat variante pentru fugă, dar „toate informaţiile şi măsurile de precauţie nu au fost de nicio valoare în faţa destinului” (p. 30). Furtuna pe mare, întâlnirea cu moartea, abandonarea în faţa hazardului şi în final recitarea din Coran, ca ultim gest în faţa morţii. Zaid a scăpat, dar părinţii Lamei, o fetiţă din Homs care le mai alunga suferinţa cu zâmbetul ei, nu au fost la fel de norocoşi. Când i-au găsit echipajele de salvare italiene, erau cu toţii mai mult morţi decât vii. Zaid a luat-o pe Lama, micuţa orfană, în braţe. „Este fetiţa ta?” l-a întrebat funcţionara de la înregistrări. „Da, a răspuns mecanic, fără ezitare” (p. 35). Plecase din Alep de frica morţii, iar acum se regăsea pe un ţărm italian bolnav, deshidratat, epuizat, cu un copil de cinci ani în braţe al cărui destin era în mâinile lui. În viaţă totuşi.

Este o poveste din mai multe. O poveste din miile de poveşti ale emigranţilor sirieni. Un profesor universitar este înşfăcat din propria casă şi torturat să declare cine l-a plătit să depună o „plângere falsă” în legătură cu focurile de armă auzite în cartier. Omul spune că plângerea nu e falsă, focurile de armă erau adevărate şi proveneau de la o nuntă din cartier la care nuntaşii aleseseră să se distreze trăgând ore în şir cu arma, motiv pentru care sunase la poliţie, întrucât voia să se odihnească pentru a ajunge a doua zi la lucru. „Adică soţia şefului minte?” îl întreabă anchetatorii. „Nunta a fost a cuiva care îi e rudă şi nimeni nu a tras cu gloanţe în seara aceea. Care sunt interesele tale de ai depus această plângere falsă? Cine te pune să faci lucrul acesta?” (p. 75). O lună de zile de carceră şi tortură, de dezumanizare, 20 de kilograme mai puţin. Când i-au dat drumul, singura explicaţie a fost că nişte răuvoitori, „imperialismul şi colonialismul sunt în spatele tuturor conflictelor” şi că trebuie să-şi ţină gura, să nu spună nimănui ce s-a petrecut acolo, pentru că erau informaţii „care ţineau de siguranţa naţională”. Profesorul Hassan a ales calea emigrării.

Toate confesiunile migrează în jurul acestor teme: abuzuri, teroare, imprevizibil, fugă, moarte, sfâşietoarea despărţire de cartierul natal, de familie, de toată viaţa cunoscută până atunci.

Relatările cele mai sfâşietoare sunt ale copiilor şi unul dintre laitmotivele lor este... pâinea. Feras se uită fascinat la un copil de vârsta lui care ţine la piept o pâine rotundă „ca o bucată de soare”. A stat ore întregi la rând, înţepenit în soarele arzător, să apuce şi el o pâine. Copilul trece pe lângă el şi i se face milă: îi dă pâinea lui spunându-i că o să stea el încă o dată la rând, pentru că fraţii lui au mai adus o pâine acasă. „Feras îl ascultă încremenit. Ochii lui întâlnesc privirea curată a băiatului, chipul pur al milosteniei” (p. 46). Peste atâtea atrocităţi, micile gesturi de compasiune ale sirianului de rând ne fac să ne gândim la faptul că umanitatea din noi n-ar trebui să dispară, deşi este profund zdruncinată în situaţii de criză. Jocurile copilăriei micuţilor sirieni constau în cine poate deosebi ce tip de blindat se apropie după zgomotul pe care îl face! „Pentru prima dată în viaţa lui a reuşit copilul M.H. să recunoască vehiculele blindate şi tancurile care erau pe străzi, iar astăzi, în ciuda vârstei lui fragede, poate deosebi diverse tipuri de bombe şi de arme după sunetele pe care le produc acestea” (p. 87).

Războiul a schimbat viaţa sirianului de rând, dar a lăsat loc şi de inimaginabile abuzuri. Căci ce legătură cu războiul are tortura, violul? totul este politizat, până şi micile întâmplări cotidiene. Dar cartea domnului Rifai exact asta spune: oamenii simpli înţeleg prea puţin din politică, ei văd doar că viaţa lor a fost dată peste cap şi mai văd că justificarea politică lasă loc multor atrocităţi. „Cei care ne-au atacat nu erau din armată. Erau nişte brute tunse zero, purtând o bandă verde la încheietura mâinii. Dialectul îi arăta că ar fi din zona noastră! (...) Au spus că sunt în căutare de oameni înarmaţi, de criminali. Şi, nu ştiu cum, s-au gândit că eu o să ascund criminali în sacul de zahăr. Oare va ieşi criminalul din recipientele de ulei, pe care le-au găurit?! Pe toate! Căutările lor s-au concentrat în bucătărie” (p. 41). Astfel rememorează trist Um Abdo, esenţializând: „Eu nu înţeleg nimic din politică, am auzit despre revoluţie, proteste şi despre oamenii care doresc schimbarea sistemului violent şi eliminarea corupţiei din ţară”, pentru el războiul s-a dat deja în propria bucătărie. Mâine nu va mai avea cu ce să-şi hrănească copiii.

Această carte nu este o carte ştiinţifică. Am prezentat-o punând accent pe ceea ce aduce ea în prim-plan: oamenii din spatele dezastrului, concreteţea umană a fiecărui război. Aceasta pentru că, se întâmplă pentru a nu ştiu câta oară, aceste imagini atroce, războiul, dezastrul, migranţii s-au banalizat. S-a întâmplat cu Kosovo, s-a întâmplat cu Afganistan şi Irak, se întâmplă cu Siria. Pentru cei neprinşi în aceste conflicte, oamenii rămaşi captivi în conflicte, sau morţii războaielor, al oricăror războaie, sunt doar cifre. Mass-media prezintă conflictele în fel şi chip, totuşi pe europeni dramele acestor oameni nu-i mai ating, sunt mai preocupaţi să-şi apere propriile graniţe.

De-abia de aici am putea începe o dezbatere ştiinţifică despre ceea ce a fost denumit „banalizarea răului”, „obişnuirea cu dezastrul”, pentru a nu ajunge cu toţi să exclamăm, ca într-o formulare celebră, impusă de John Langer: „Aceştia sunt oameni reali, iată dezastrul, dar în fond este doar o poveste”.