cititori

de Claudiu Gaiu

  

          Imperialismul militar-umanist are ca principal aliat naţionalismele cele mai provinciale şi crude: kosovar, croat, uneori, kurd. În numele drepturilor omului sunt trecute cu vederea traficul de organe, nostalgia ustaşă filonazistă,  spălarea de bani sau răpirile.

          În oglindă, internaţionalismul deceniilor al 7-lea şi al 8-lea ale veacului trecut cochetează cu naţionalismul, iniţial progresist, până a nu mai rămâne, uneori, din progres decât limba de lemn a documentelor oficiale: „culmi de progres”, „s-au realizat progrese în creşterea productivităţii”, ”pace, colaborare şi progres în lume”. A fost cazul ceauşismului.

          Nu e cazul oricărui regim politic ce se revendică de la marxism-leninism, în ciuda opiniei istoricilor comunismului românesc ce par a fi adoptat legitatea fizicii clasice în umanioare. Sau, poate, pătrunşi de spiritul obiectului de studiu, au devenit incapabili de alte concluzii şi nuanţări teoretice decât cele inspirate de deciziile tribunalelor populare ale anilor 50. Şi atunci, totul e simplu: toţi liderii comunişti sunt „vipere lubrice”, „corcituri de porci cu vulpe”, „trădători vâscoşi”, „hiene” şi „şacali”. Estetica rechizitoriului, apud Andrei Vîşinski, a fost convocată în ferparele presei şi reţelelor sociale de la noi, cu ocazia decesului lui Fidel Alejandro Castro Ruz. Reducând necunoscutul la cunoscut, publicişti, ca Andrei Cornea, şi arhivişti, ca Dorin Dobrincu, s-au repezit să ridiculizeze experienţa revoluţiei cubaneze ca pe o versiune latino a tragicomediei ceauşiste.

           O legitimare populară târzie a comunismului românesc a fost discursul din 21 august 1968 al lui Nicolae Ceauşescu, de solidaritate cu „poporul cehoslovac” şi condamnare a invaziei sovietice. Am cunoscut tineri ai anilor 60-70 care au mers atunci să se înscrie voluntari în Gărzile Patriotice. Se imaginau respingându-i pe ruşi la fruntarii sau chiar acţionând contra trupelor regulate române, în caz de trădare a unor ofiţeri. Pe vremea aceea, liderul bucureştean privea cu suspiciune rusofobă comandanţii militari. Peste ani, vigilenţa îi va slăbi, iar într-un decembrie fără nea, un general uns cu toate alifiile îl va invita să urce într-un elicopter: „Să trăiţi tovarăşe comandat suprem!” Marea confruntare cu Rusia n-a mai avut loc, iar foştii voluntari pot face azi paradă de sentimentele lor antisovietice timpurii. Moscova i-a lăsat pe noii lideri să se joace de-a tiermondiştii de operetă până au putrezit în suc propriu. Totuşi, Republica Socialistă Română a fost protejată mai bine de două decenii de situaţia geopolitică şi de o Providenţă, teoretizată de Nicolae Ceauşescu într-o discuţie privitoare la simbolurile religioase din filmul „Ion” al lui Mircea Mureşan : „dacă ar exista o Fiinţă Supremă, ea nu ar permite amestecul în treburile interne ale altor state”.

          În opoziţie, legitimarea comuniştilor cubanezi a venit printr-un război susţinut de masele populare, politici de reformă agrară, democratizare şi expropriere a marilor companii americane.  Toate au fost bine primite de populaţie, aşa încât încercarea de invazie dinspre Miami din 1961 nu a găsit sprijinul local prevăzut de strategii CIA, intoxicaţi de propria propagandă. Internaţionalismul cubanez nu a fost şi nu este pălăvrăgeală goală: implicarea militară în Africa şi Americi alături de forţele anticoloniale s-a transformat în asistenţă umanitară şi medicală rapidă şi constantă. Nu a existat în insulă un cult al personalităţii, iar portretele lui Fidel Castro nu sunt prezente în instituţiile publice, aşa cum sunt agăţate chipurile preşedinţilor francezi în comisariate şi şcoli. Teologia excomunicatului Fidel Castro se orientează după dictonul mexican adaptat insulei caraibiene: „Pobre Cuba, tan lejos de Dios y tan cerca de los Estados Unidos”. Biată Cuba, atât de departe de Dumnezeu, atât de aproape de Statele Unite! Blocada economică, atentatele şi sabotajele repetate venite dinspre SUA au provocat simpatie pentru curajul insularilor, chiar şi-n rândurile celor însărcinaţi să le ducă la îndeplinire. E cazul Anei Belén Montes, fost analist principal al Pentagonului, care, din convingere, trece de partea Revoluţiei cubaneze, furnizând informaţii secrete Havanei. E condamnată în 2002 la 25 de ani de închisoare. Va fi eliberată în 2027. Între timp nu are drept de vizite, telefon sau poştă. E menţinută într-o izolare cvasitotală de 15 ani, într-o clinică psihiatrică din Texas. Se pare că în urma înrăutăţirii sănătăţii ei fizice şi mentale, condiţiile de  detenţie ar fi fost înlesnite la începutul lui 2016, dar e greu de verificat. Asociaţiile internaţionale ce se interesează de soarta deţinutei politice americane ne încurajează să-i scriem, fără speranţa că scrisorile îi vor parveni. În pledoaria sa dinaintea sentinţei Ana Belén Montes a spus câteva vorbe a căror reamintire e poate mai potrivită decât orice discurs funebru al unui om politic sau comentator:

„Există un proverb italian care poate că descrie mai bine ceea ce cred eu: Lumea întreagă nu-i decât o singură ţară. În această patrie mondială, principiul iubirii aproapelui este călăuza esenţială a relaţiilor de armonie între ţări.

Acest principiu cere toleranţă şi înţelegere în comportamentul faţă de ceilalţi. Implică tratarea celorlalte naţiuni aşa cum am vrea noi să fim trataţi: cu respect şi stimă. E un principiu pe care, din nefericire, noi nu l-am aplicat niciodată Cubei. Sunt în faţa d-voastră pentru o activitate pe care am întreprins-o ascultând mai degrabă de conştiinţa mea decât de lege. Cred că politica guvernului nostru faţă de Cuba este crudă şi nedreaptă, profund agresivă şi m-am simţit obligată moral să ajut insula împotriva eforturilor noastre (…). Pot doar să spun că ceea ce am făcut îmi părea îndreptarea unei mari nedreptăţi.”