cititori

 

 

 

 de Alexandru Vasile Sava

 

            Am fi putut să lăsăm moartă povestea cu dinții, ba poate că ar fi fost mai bine, și cu siguranță că am fi putut să o apucăm în diferite moduri. Se pare însă că nu putem rata o ocazie să ratăm o ocazie, așa că acum trebuie să vorbim despre povestea cu dinții. Şi dacă tot trebuie să vorbim, se pare că trebuie să vorbim în termenii puterii despre asta: trântind câte un "să fie loc şi de noi" multi-culti, câteva etalări a unor episoade de suferință proprii pentru a urechea cruzimea elitardă[i]. Nici măcar la faza nihilistă, "scoateţi toate măselele! Smalţul e contra-revoluţionar!" n-am fost în stare să ajungem cu discursul. Scrâșnim din dinți, dar nu lăsăm nici măcar un sunet să ne șuiere printre goluri și visăm la ziua când toți ne vom spăla migălos după fiecare masă și ne vom permite controale rutiniere din veniturile micro-întreprinderii personale.

 

 

            Ori este evident pentru orice minte lucidă că dinţii au fost inamicii de la bun început şi că orice program radical trebuia să urmărească ocuparea cabinetelor şi crearea unor danturi noi, în amestecuri de aliaje argintii, aurii şi ceramice, cu colţi ieşind din colţurile gurii, 14 canini pentru a înşfăca mai eficient mâna stăpânului blând şi binevoitor, extinderea maxilarelor cu câteva perechi de molari pentru o mai bună rumegare, grillz de platină inscripţionate cu "PLEB4LIFE", și așa mai departe. Sau dimpotrivă, două punţi albe lucind într-un zâmbet care nu spune absolut nimic, fixate pe 32 de cioate metalice: o dantură care nu mai colaborează cu inamicul în războiul de uzură alimentară şi medicală şi care şterge faţa complet (tactică de bază în insurgenţele urbane: oricine poate să devină brusc combatant - "credeai că e un om rezonabil, dar - surpriză! - e un ştirb incognito sub lucrările sale impecabile").

            Evident, mi se poate replica că astea sunt ifosele unui fals-radicalism privilegiat, că interesele măselelor oropsite sunt în obţinerea unor plombe, ca să „arate şi ei a oameni”, nu ocuparea stomatologiei și instrumentalizarea ei tactică. Trebuie să ne opunem acestui răspuns tipic social-democrat, ce promite niște concesii minimale prin care să facă masele inestetice să dea mai a oameni și care în același timp avertizează împotriva imprudenței: "comuniştii ăştia nu vor decât să vă spargeţi capetele" - sau, mă rog, dinţii.

            Dar cu toţii ştim sau măcar simţim că nu suntem oameni şi că drepturile omului există doar ca interes geopolitic. Şi până la urmă ce-i atât de grozav în a fi om? Şi Nietzsche, şi Primo Levi ştiau că să fi om e ceva ruşinos, toţi "clasicii marxismului" înţeleseseră că exploatarea oamenilor şi naturii poate fi făcută doar de către om, iar toţi marii teoreticieni postbelici au fost anti-umanişti. În fine, întreabă orice adolescent american şi vei afla că it's The Man who's keepin' 'em down.

            Nu văd de ce nu ne umflă râsul că acesta este nivelul de ridicol la care ne-au ajuns scandalurile. Ce se obţine practic prin indignări care depăşesc ca efort o glumiţă pe social media? Un gest politic mai serios este cel al ştirbilor manifestanţi, care măcar arată că şi o "gură-spartă" poate vorbi despre politică[ii]. Nu fac politică, bineînțeles, asta se face peste ei, dar măcar vorbesc despre politică, ceea ce e mai mult decât sforțările intelighenției progresiste de a(-și) demonstra că știrbii sunt oameni. Dacă tot trebuie să reacționăm și trebuie să scriem ca niște maniaci, măcar să încercăm să ne înviorăm și să ne lămurim[iii].



[i] Fiind un om cu foarte puțini dinți naturali în gură, pesemne că ar trebui să fac și eu o cronologie a amânărilor, chinurilor și încercărilor stomatologice la care m-am supus. Din păcate însă, toată partea superioară a gurii mi-am instalat-o într-o bună măsură din burse POSDRU, și mă simt cam „tânăr soroșist”, ieșit din rândul confraților mei cu incisivi strâmbi și măsele cariate (chit că mai am și dintr-unii și dintr-altele), astfel încât nu-mi pot lua prea în serios păsul.

[ii] Cei din stradă, nu cei din filmările tv sau ale jurnaliştilor "de la Facebook" - vocea politică a unui grup nu poate apărea în media decât distorsionat şi printre rânduri, și nu o putem confunda cu exercițiile de regie ale marketerilor.

[iii] Pentru o mai bună punere a problemei intervențiilor în discuțiile publice, cf. Baruch Spinoza, Etica, Partea a IV-a, în special Prop. 20-22 și 24-26.