cititori

 

„Politicienii occidentali, „experții” și jurnaliștii vor trebui să își reseteze poveștile de-a lungul următoarelor câteva zile, acum că armata lui Bashar al-Assad a recăpătat controlul asupra Alepului de est. Va trebui să aflăm dacă cei 250.000 de civili „blocați” în oraș erau într-adevăr atât de numeroși. Vom auzi mai multe despre motivele care i-au împiedicat să plece când guvernul sirian și forțele aeriene ruse și-au început bombardamentul feroce asupra părții de est a orașului.

 Și vom afla mult mai multe despre „rebelii” pe care noi cei din Vest - SUA, Marea Britanie și amicii noștri tăietori de capete din Golf - i-am susținut.

 

Poate cea mai detaliată dare de seamă asupra tragediei de la Nisa, petrecută pe 14 iulie, după orele 22h45, aparţine inclasabilului scriitor sârbo-helvet Slobodan Despot, în discreta sa publicaţie Antipresse (transmisă prin mail cititorilor săi). Dacă nu suntem în acord pe fiecare detaliu, vorbim totuşi de editorul ecoteroristului Unabomber, textul merită totuși o privire. În noaptea tragediei, aminteşte Despot, contul de Twitter al preşedenţiei franceze  anunţa intensificarea bombardamentelor franceze în Irak şi Siria. Aşadar, ca orice editorialist antimusulman de la Adevărul sau Revista 22, preşedintele Franţei ştie totul: cine, cu ce sprijin, cu ce motivaţie. Că ar exista o legătură directă între implicarea militară simbolică a Franţei în combaterea Statului Islamic şi atentatul de la Nisa şi că înteţirea loviturilor aeriene ar rezolva problema uciderilor în masă asimilate pericolului salafist. Dacă aşa ar sta lucrurile, scrie Despot, de ce nu atacă Statul Islamic populaţiile civile ale adversarilor săi cei mai eficienţi: aviaţia rusă şi trupele loialiste siriene? Cum se împacă atacurile anti ISIS cu idila financiar-diplomatică a Franţei cu Arabia Saudită, ultima  fiind veritabilul sponsor al islamismului militar şi terorist și susținătoare a mai multor stranii ”centre culturale” sau moschei care elimină încet, încet versiunile franceze sau magrebine ale islamului hexagonal?

Week-end social fierbinte! Începe joi cu o manifestaţie contra noului cod al muncii la Paris, interzisă miercuri dimineaţă de guvern, apoi autorizată după-amiaza în condiţii stricte: traseu circular de un kilometru şi jumătate, sub strictă supraveghere poliţienească. Apoi, pentru vineri s-a lansat un apel la grevă generală în Belgia, care va fi în mare parte respectat, cu absenţe datorate neînţelegerilor între sindicate. Viaţa economică a regatului va fi serios zguduită în transporturi, întreprinderi publice şi private, activitate spitalicească, etc…  

 Mai puţin vizibile decât acţiunile sindicale franceze – unde luminile mass-media concentrate asupra Campionatului European de fotbal se răsfrâng parţial şi amăgitor asupra luptei de clasă –  rezistenţa împotriva flexibilizării muncii a deschis un front în Belgia. Oarecum similară cu legea franceză, ce poartă numele ministrei El Khomri ( Cealaltă Agendă), legea dezorganizării raporturilor patronat-angajat e cunoscută aici drept legea Peeters, după numele vice-premierului, creştin-democratul flamand Kris Peeters, totodată ministru responsabil pentru Locurile de Muncă, Economie, Consumatori şi Comerţul Exterior, în guvernul lui Charles Michel, susţinut de o inedită alianţă între conservatori, independentişti flamanzi şi liberali valoni.

Azi, 30 iunie, intră in funcţie noul preşedinte filipinez, Rodrigo Duterte, ales pe 9 mai. Filipine e întâmplător a 12-a ţară din lume ca populaţie, cu peste 102 milioane de locuitori.  Presa europeană şi nord-americană îl prezintă pe noul leader în cele mai sumbre culori, nici Amy Goodman şi Democracy Now nu şi-au făcut timp pentru nuanţe în privinţa acestui „Donald Trump” filipinez (emisiunea din 17 mai, minutul 6.25). Răsfoind puţin presa alternativă, să reţinem că nu are stimă pentru ONG-uri şi pentru jurnalişti, e favorabil reintroducerii pedepsei cu moartea, a favorizat patrulele de vigilanti în Davao (a treia metropolă a ţării, unde a fost primar, de unde supranumele de Duterte Harry, cu referire la seria poliţistă americană a lui Clint Eastwood). În Davao, problemele cu traficanţii de droguri şi gang-urile criminale s-au rezolvat în stilul inspectorului Callahan, alias Dirty Harry: braţul musculos al justiţiei sfarmă şi legea! Spre deosebire de justiţiarul singuratic din San Francisco, Rodrigo Duterte acţionează într-o logică de clan, cu toate nepotismele aferente. Ce nu se spune?

În momentul în care scriu aceste rânduri, numărul morților din atacul de la clubul Pulse frecventat de comunitatea gay din Orlando a ajuns la 49, cu încă 53 de răniți, devenind prin aceasta cel mai grav atac armat ucigaș din istoria recentă a Statelor Unite. În timpul atacului, în altă parte a Americii, un bărbat din Indiana a fost arestat în drum spre o paradă Gay Pride din sudul Californiei. Acesta avea în mașină trei puști automate, muniție și aproape 19 litri de explozibil, urmând să atace manifestația LGBTQ. Atacul din Florida a dus și la o criză medicală, centrele locale de transfuzii neputând face față numărului ridicat de victime, iar potențialii donatori din interiorul comunității queer s-au blocat de legislația federală, care le interzice să doneze sânge dacă au avut contact sexual cu o persoană de același sex în ultimele 12 luni – termen redus abia din luna decembrie a anul trecut de la o interdicție pe viață.

De trei zile establishment-ul american trăiește adevărate momente de agonie și extaz. După ce atacatorul, un newyorkez mutat în Florida în vârstă de 29 de ani, supravegheat de FBI, și-a declarat afilierea la Daesh, într-un apel la 911 din timpul atacului, conservatorii și moderații deopotrivă s-au unit în denunțarea pericolului reprezentat de „islamul radical” și de indolența liberală față de pericolul  musulman, cu exemplele cele mai obscene venind de la freak-show-ul electoral republican. Între timp aripa liberală a sprectrului politic american s-a mobilizat spre problemele controlului armelor și violenței față de persoanele LGBTQ, aceștia atrăgând atenția asupra ușurinței cu care a reușit un suspect de terorism să cumpere armament și criticând violența cotidiană pe scală mai mică direcționată spre comunitatea queer, precum și discursul homofob al conservatorilor, care ar alimenta asemenea acte de violență – cum ar fi de pildă declarațiile recente ale unora că vor începe să meargă înarmați în băi publice, pentru a se apăra de persoane trans.